duminică, 26 decembrie 2010

Colectionez locuri

la care nu vreau sa ma intorc. Iarna asta o sa fie plina de asa ceva. Nu suport sa revin, nici "sa vad mai bine" orasul, nici sa "retraiesc" atmosfera.
Ma asteapta o vacanta de care n'am niciun chef: zece zile uitandu'ma tamp ba la Atlantic, ba la Tejo. Imi iau dupa mine 7 carti (in reader, nu in carca) si ce pot suti din Urgente ca sa ma enervez cu masura. 

(prima de Craciun a venit intreaga, nu schioapa cum se zvonea, am voie sa'mi fac planuri noi) 

joi, 23 decembrie 2010

De sezon

Sigur nu v-au chiaunit prin supermarketuri:
- o varianta vesela in care nu se vaneaza caprioare
- daca va place percutia la 3 maini

Petrecere frumoasa! Craciun fericit!


joi, 16 decembrie 2010

Liniile verzi...

... sunt rosii. Numerele 90... sunt serviciile tehnice ale firmelor care nu-si fidelizeaza clientii, ci ii taxeaza pe fraierii care au nevoie de ajutor.
De exemplu, daca banca mi-a trimis un CC prin posta in urma cu 6 luni si a uitat sa-mi dea ulterior PINul, sun la un 900... Altfel cardul foarte bun, extrem de sigur, nici pe internet nu-l pot folosi. PINul ma intereseaza mai putin,  nu prea gasesc locuri in Spania in care sa-mi fie util.
Sau daca fiscul trebuie sa-mi inapoieze o droaie de bani si stie asta degeaba de 6 luni, sun la un 900 pentru ca pe internet nu ma pot plange. Adica pot, dar nu se trimite formularul.
Sau daca mi se strica laptopul cumparat in urma cu 5 luni si fac toti pasii gasiti pe situl oficial pana ajung la "contactati producatorul", sun la un 900 ca sa repet timp de 40 de minute tot ce am facut deja.
Gasite in laptop:


- "Iubitafizica" de Iulian Tanase; am inaugurat ebook readerul cu ea (am aflat dimineata ca prima de Craciun s-a injumatatit si am hotarat sa n-o mai astept, am inceput sa-mi fac cadouri de pe acum)
"Ieri-noapte m-am visat statuie de argint într-un parc nesfîrşit din Bucureşti, plin de lume şi de măşti îngrozitoare. Îndrăgostiţii, nu ştiu cum se făcea, clonau săruturi ajunse pe buza prăpastiei, îşi fecundau sentimentele cu mişcări tandre, îşi jurau credinţă unul altuia ca nişte Dumnezei mici şi naivi. Eu stăteam nemişcată şi îi priveam nedumerită... 
...ce noroc să ai amprente cu talent la desen, ce binecuvîntare să am chipul tău imprimat pe toate degetele..."
- "Turist de razboi la Belgrad" de Remus Cernea; asta am descoperit-o dupa alegeri, cand ma intrebam cine-i Cernea asta si ce stie sa faca de vad atatia picati in fund dupa el. 
 "Stau in hotel cu Sorin Bogdan si Mile Carpenisan, corespondentii de la ProTv si Antena, iar George Roncea este corespondent pentru Cotidianul, dupa ce initial fusese trimis de Ziua."
- Xudoznik - nu stiu cine sunt, iar muzica de pe myspace nu are multe in comun cu asta:



Cred ca am ajuns la ei prin unul din forumurile moldovenesti pe care le frecventam in urma cu ceva ani.

marți, 7 decembrie 2010

Ma simteam usoara si fara amintiri si ma miram de cum isi tarau altii trecutul dupa ei. Imi vindecam fustrarile fara graba, unele poate prea lent. Foloseam comparatiile doar ca sa evit asemanarile, ca sa ma conving ca n-am de ce sa ma raportez la ce a fost, cu cine si cum. Si mai credeam ca ce nu se vindeca se uita si ca asta era suficient ca sa ajung indiferenta.
Imi spuneam (fara intentia de a ma minti) ca doar din curiozitate ma uit la contactii din FB ai colegilor de facultate. Si din curiozitate (si suficient orgoliu cat sa nu intreb pe altii) voiam sa stiu unde a ajuns, daca a terminat sau scapat de armata si a inceput specializarea, daca e la ta`su acasa pe un loc caldut. Ca doar urmaream traiectoria celor mai multi colegi straini sa vad care cu meseria, care cu umplutura.
Neasteptat mi-au transpirat mainile pe taste azi dimineata cand i-am vazut profilul pe FB. Si cu o curiozitate flamanda (cu gol in stomac cu tot) i-am vazut repetat pozele, sotia si copilul. Si profilul sotiei - ia, e concetateana mea sau a lui?

duminică, 5 decembrie 2010

O tara vesela (3)

Abia dupa declararea starii de urgenta pentru prima oara in ultimii 35 de ani (de democratie) controlorii s'au reapucat de lucru. Cum bine se remarca pe FB sau pe un blog, aceeasi masura dar luata de PP ar fi fost mult mai rau vazuta.
Ce ma sperie (si nu e pentru ca mi'ar trezi vreo amintire, ca nu'mi) e cum se ajunge la militarizare de pe o zi pe alta, de la o amenda si/sau concediere la tribunalul militar, intr'o tara considerata democratica si stabila. Si cat de usor se intinde haosul peste o tara intreaga (stia Saramago saracul ce stia, ca doar traia in Spania, nu in Portugalia)

Pagina de FB a purtatorului de cuvant al controlorilor a luat foc. Multe dintre comentarii sunt, din pacate, de sculeri-matriteri. Asta da, imi trezeste amintiri sinistre. "Cum isi permit sa faca greva unii care castiga 300.000 E pe an intr'o tara cu 20% somaj?" Si salariul e culmea arogantei, ma'ntelegeti, nu doar modelul de "greva".

Pilotii spanioli ameninta cu o greva de Sarbatori (aici dureaza pana pe 6 ianuarie, iar cum anul asta pica joi, vacantele probabil se prelungesc pana pe 9), ar fi trebuit sa comunice deja data (joi), n'au facut'o si a trecut neobservat.

vineri, 3 decembrie 2010

O tara vesela (2)

In ritm spaniol, la 1 ora 45 min de cand hotararea a devenit oficiala si la o ora si un sfert de cand si-au terminat tura controlorii "bolnavi" si-ar fi trebuit s-o inceapa urmatorii, Apararea a preluat in sfarsit controlul aerian. Ceea ce inseamna ca:
1. se ordona controlorilor sa revina la posturi (peste 50% din cei din Barcelona au facut-o), altfel ii paste o penalizare importanta, posibil penala
2. se deschide traficul civil in cele 12 aeroporturi militare
3. cei 300 de controlori militari sunt trimisi la turnurile de control ale aeroporturilor civile
4. seful de stat major al armatei decide care zboruri sunt prioritare.

Nu mi se pare ca asta ar rezolva vacanta cuiva, dar in fine.

O tara vesela

Intre 70% (El Pais) si 90% (El Mundo) din controlorii de trafic aerian s-au simtit rau brusc azi, la ora 17.00, adica la inceputul unei minivacante (luni si miercuri sunt libere). Guvernul vrea sa militarizeze controlul aerian incepand cu 21.30. Nu stiu ce inseamna asta, mi se pare ca ar putea sa-i penalizeze de pe acum.

miercuri, 1 decembrie 2010

Ii spun astazi unei secretare schimbul de consultatii pe care l-au facut doi colegi, balbaindu-ma pentru ca nu'mi amintesc exact datele. Cealalta secretara (Maria José) se baga in vorba: "hai ca poate reusim sa ne intelegem in spaniola". O ignor, nici eu nu stiu cum reusesc sa nu-mi pun fata de scarba.

***
Pilotii spanioli, dragii de ei, planuiesc o greva de sarbatori. De mult nu se mai vorba ceea nimeni in planurile mele. Ceea ce le doresc si lor.

***
In cursa Madrid - Lisabona suntem in mare parte aceiasi - ne reintalnim ori la plecari, ori la sosiri cand e randul nostru sa stam pe loc.

****
Hai la multi ani! Sa ne aducem aminte de ce am plecat.

marți, 23 noiembrie 2010

De ce cand apare un copil in cadru, parintii obisnuiesc sa spuna aluia care inca n-are "hai, poate-ti vine si tie cheful"? Sau poate nu, ca nu mi-l cresti tu. Nu ma pot uita linistita la pozele cu plozii prietenilor ca imediat se gaseste cineva sa ma trimita la impuiat.
Daca m'as duce  in vizita in tara aia, as avea doar 2 sau 3 prietene si o verisoara cu care as putea iesi "ca fetele". Restul s'au inmultit si'au schimbat discursul, ma pun la curent cu varsta la care au inceput sa'si duca picioarele la gura, cu ce mananca, cu cat vomita.
Mi'e rusine sa recunosc ca'mi amintesc doar numele fetelor celei mai bune prietene si ca trebuie sa fac ceva efort ca sa zic sexul celorlalti copii.

Gasesc subiectul extrem de interesant, atat de interesant de mi'a fost lene sa scriu, noroc ca m'am enervat :)

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Dupa un pendrive (primit cadou de la reprezentanti, la ce m'oi fi asteptat?), laptopul nou, mobil si mp4, mi'a murit al doilea pen folosit rar ca sa nu'l umplu de virusii retelei de sanatate a Madridului. Aveam pe el un capitol de carte la care am participat (noroc ca s'a publicat deja), lucrarea pentru congresul trecut, bibliografie pentru congresul care vine, basca niste prezentari pentru spital, carti de specialitate si de ne.
Ma gandeam sa'mi iau un eBook, dar la cum merg electronicele in casa asta, mai bine ma plimb de banii astia.

vineri, 12 noiembrie 2010

Draga Cora, cu parfumul se rezolva asa: capacul de metal - la plastic si metal. Sticla de sticla - la sticle.
Apoi astept sa-mi treaca :(

joi, 11 noiembrie 2010

Bai, nu-i inteleg p-aia care se plang ca nu le vorbesc deschis, iar cand incep sa torn tot ce am pe suflet, se vaita ba ca nu le place tonul (inca o data mi-am rupt picioarele pe tocuri), ba ca sunt nedreapta cu ei, ba ca-s a dracu'. Niste sensibili, ce sa ne mai facem!

ne-acasa

Sunt frustrata, extrem de si nu-mi trece. Cx. a devenit a doua casa (am observat cand le-am povestit unor prieteni ca m-am dus de la aeroport direct acasa, iar aeroportul era Portela, nu Barajas), adica incep sa ma scoata din minti intoarcerile acolo; dar mi-au redevenit suportabile cele la Madrid.
Pana sa plec din tara de trista amintire, oriunde ma duceam gandeam "aici m-as muta, aici parca nu, ia sa vad ce preturi au apartamentele...". De cand sunt multumita de orasul in care stau, cand plec in vacante imi spun "aici m-as intoarce, de asta m-as lipsi..."

Prietenul basc E. e aproape muritor de foame, a studiat fara graba artele (cam 7 ani) si-a calatorit in regim backpacker amanuntit, fara sa sara niciun orasel care-i iesea in cale. De doi ani e cu o poloneza traitoare la ea acasa. El traitor un pic la Londra, acum un pic in New Mexico, proiecte de arta, ma-ntelegi. Bine, am vazut in ce hostaluri statea la Madrid (nu ca eu n-as fi stat la inceputul emigrarii in unul - mai curatel) si stiu ce manca (halvita adusa de mine din balcani), dar isi facea planuri ciudate pe care si le indeplinea. Optimismul asta tembel ma scotea din sarite cand eram in bucale si-i spuneam ca nu stie pe ce lume traieste. Imi amintesc de el cand imi fac calculele: cat se duce pe avionul spre Lisabona (in bani si in timp), cat imi ramane pt vacanta de iarna care are toate sansele sa fie ca celelalte, de cate ori nu ies in Madrid ca sa pot iesi in alta parte. Il invidiez ca poate, stiu ca n-as face ca el, dar macar mi se face jena sa ma plang.

(Sa nu uitam ca pasaportul lui e spaniol, nu romanesc. In momentul asta as zice merci si de unul romanesc.)

miercuri, 10 noiembrie 2010

Catinel

Imi duc azi laptopul stricat la fnac. Mi se spune ca dureaza 30 zile pana mi-l repara si-mi dau numarul producatorului. Dupa 40 de minute de vorbit si repetat manevrele pe care le facusem deja (gasite pe situl oficial hp), imi spun ca-mi trimit acasa un cablu in 5-15 zile lucratoare, probabil 5 pentru ca stau in Madrid, nu in vreun satelit; iar daca nu-s acasa, ma duc sa-l ridic de la posta. Le-am explicat ca nu stau acasa si ca nu-mi convine programul postei, il prefer pe-al magazinului.

***
Am cerut programare la consulat pentru un nou pasaport. Mi-au dat peste 4 luni. Apoi o sa mai astept o luna sau una juma` pana e gata.

***
In urma cu 2 luni am cerut sa mi se schimbe in contractul de munca seria pasaportului cu numarul de strain ca sa nu mai am probleme la declaratia de venit; inca n-au reusit s-o faca.

vineri, 5 noiembrie 2010

Cand se trage la sorti mi-e imposibil sa nu (incerc sa) trisez. Azi n-am fost atenta, asa c-a trebuit sa negociez rezultatul.  Asa am ales, n-am niciun regret, nici o jena, dar nici n-am sa dau explicatii reale. "Asa a fost sa fie", ca sa nu se simta nimeni jignit.
Laptopul nou  refuza sa se mai aprinda la 5 luni dupa ce l-am cumparat. Mobilul a inceput sa dea rateuri cand a implinit un an. Mp4-ul tot cam pe-atunci. Daca nu le-as fi luat de aici, as fi crezut ca-s reconditionate*. Acum scriu de la vechiul si fidelul laptop care de ieri nu mai are conexiune wifi, noroc ca am gasit un cablu prin casa; asta cat o mai tine si el, de doi ani face mofturi.

* eram in bucale si ma uitam cu jind la niste mobile; vine unul mai destept ca mine si intreaba daca-s noi; i se raspunde ca sunt "reconditionate".

joi, 4 noiembrie 2010

Conversatie ieri cu un coleg spaniol intalnit in lift; ii spun ca Londra mi s-a parut scumpa, el - ca si Parisul e...

Eu: da, si hotelurile de 2* din Paris sunt urate si cam murdare, n-au nimic de-a face cu cele de 2* din Madrid.
El: da, se vede ca asta e tara turistica, e mai ingrijita.

sâmbătă, 30 octombrie 2010

Pe tocuri

Credeam ca e ca mersul pe tocuri: te uiti la altele si vezi ce fain e, incerci si-ti iese ridicol, iti faci curaj ca doar nimeni nu s-a nascut invatat, mai tarziu incepe sa ti se ofileasca motivatia, nimeni nu s-a nascut invatat dar unii sunt talentati...
Ei uite ca n-am rabdare sa invat nici sa merg pe tocuri inalte si nici sa vorbesc. Regret imediat ce spun ce gandesc pentru ca mi se pare indiscret. Apoi vad reactii pentru care nu sunt pregatita. Am crezut ca-i vina mea, ca ma exprim prost pentru ca imi lipseste exercitiul. Asa o fi, dar am obosit sa eufemizez ca sa nu pice greu interlocutorilor. Ii vad ca dau prea mare importanta si imi cer detalii si ma seaca sa le dau explicatii. Sunt incordata de fiecare data cand imi dau cu parerea spontan, iar cand vine vorba s-o dreg, ma simt ridicola. Prefer sa fiu doar neplacuta. Sau nu, mai bine aia ciudatica din Est care nu vrea sa vorbeasca.

joi, 28 octombrie 2010

De prin primavara citesc niste bloguri americane de alimentatie raw ca sa ma aflu in treaba, aici lipsesc multe din ingredientele importante. Asa ca le-am cerut alor mei sa-mi aduca o carte romaneasca de bucate (mostenita de la una din bunici) cu retete "fara foc" zise.
Sunt multumita; acum pot face tinctura de muguri de plop negru, conserve de angelica, suc de catina, caline, scoruse, maline, dracila, mosmoane ori asmatuchi.

vineri, 22 octombrie 2010

Inteleg ca arat rau daca pana si chinezul de la coltul blocului ma intreaba daca muncesc mult :)

duminică, 3 octombrie 2010

De dragul de a vorbi

In urma cu 2 ani planuiam cu un coleg venezuelean sa facem o petrecere aniversara in comun (diferenta de o zi intre noi) la el acasa, pentru ca in studioul meu minuscul abia daca incapeam singura. Aveam cativa prieteni (ma rog... ) comuni si fiecare din noi voia sa-si invite colegii de sectie. Cu putin timp inainte de aniversari, i-am zis lui si prietenei care asistase la planuri ca nu vreau. Imi era jena sa invit in casa altuia cei 10 colegi de sectie si nici nu vazusem pana atunci prieteni din afara si colegi de serviciu adunati la aceeasi petrecere (am mai scris despre asta aici). La doua saptamani dupa zilele noastre inca se mai comenta si se arunca vina pe mine pentru ca nici venezueleanul nu se serbase. Eu zisesem un "nu" ezitant si vinovat (desi nu anuntasem inca pe nimeni, doar italianca stia, bause cu noi cand puneam tara la cale), el un "da" hotarat pe care mai apoi il incalcase, iar dintre noi doi eu a trebuit sa indur reprosurile.
Multe luni dupa, stand la un pahar in doi, l-am intrebat cum si-a petrecut ziua; "mi-am chemat acasa colegii de sectie", "doar pe ei?", "da, doar pe ei". Deci niciun prieten comun. 
***
Colegul G. e cel mai imprastiat rezident al sectiei. Se baga singur in tot felul de proiecte, ramane in urma cu toate, apoi delega pe altii. Ii suport vorbaria (2 secunde inspirul, 4 secunde expirul, sunt zen, sunt zen, sunt zen... ) dar nu accept sa-mi dea ordine. Cum a ajuns el sa puna la cale consultatia de rezidenti (deocamdata inca in faza de proiect) nu stiu; probabil ca avem partea noastra de vina daca ne organizeaza cel mai dezorganizat. Anul trecut a planuit sesiunile de vineri. S-au tinut vreo 4. O colega i-a zis ca nu poate s-o dea la data fixata si a amanat-o. G. i-a raspuns ca nu-i nimic, c-o s-o dea el. Cu cateva zile inainte si-a dat seama ca iar a vorbit gura fara el si a venit sa ma intrebe daca pot s-o tin eu. Mi-a sarit tandara (in public), o aveam scrisa de o luna pentru ca la data fixata si trei vineri ulteorioare s-au gasit tot felul de motive ca sa se sara peste. Am tinut-o si a fost ultima, odihneasca-se in pace!
Acum avem alte sesiuni -  de patologie infantila. Numitul G. iar a ramas in urma, dar nu oricum, ci cu multa vorbaraie, facut pe seful, organizat pe altii (sesiunile sunt decise de profa de infantil, nu de el, dar el se simte responsabil). 
Despre consultatia de rezidenti vorbeste mult, nici eu, nici colegul caraibian n-avem rabdare sa-l ascultam, iesim din camera si lasam un spaniol mai lent si rabdator sa discute cu el. In iulie am primit mailuri despre proiect, n-am raspuns la niciunul (pentru ca eram in vacanta si oricum mi se parea ca bat campii, asteptam ceva concret) si vad ca m-au exclus din lista de corespondenta, in schimb mi-au dat de facut un protocol. L-am facut, l-am pus pe net, mi-am trecut adresa de mail pe lista si ghiciti ce? Colegul G iar a trimis tuturor, numai mie nu, nu stiu daca din cauza ca nu i-am raspuns in iulie sau o fi pentru ca i-am zis la inceput ca e prostie de proiect (ulterior a capatat sens, din cate povesteste un coleg rabdator care-l asculta pe G si-l contrazice cu tact).   
***
Anul trecut ne-am certat cu traumatologii din cauza garzilor. M-am recunoscut in cateva din reprosurile lor nenominale. I-am spus colegului G intre patru ochi ca aveau dreptate in unele privinte, dar ca erau greseli vechi si atitudini de mult schimbate si c-ar fi trebuit sa ni se atraga atentia pe loc, nu in "sedinta". G. m-a sfatuit sa zic ca ei, chiar daca fac ca mine. 
***
Ca ei? Nu! Ca mine, dar ceva mai ferm, chiar si cand tac.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Ca-ntre colegi

Toate cadrele medicale suntem, ma-ntelegeti, "compañeros". Adica sunt colega cu asistentele, cu infirmierele si cred ca si cu brancardierii pentru ca avem aceeasi pijama verde (pe care intr-o vreme incercam s-o sutim fara sa ne vada asistenta sefa). Consider in continuare, ca-n tara de dincolo, ca suntem colegi doar cei cu acelasi statut (noi rezidentii, ei specialistii, ele infirmierele...) Mi-a spus odata o asistenta ca o colega de-a ei ii dadea de mancare unei paciente. M-a uimit risipa de resurse, "da' ce, n-avem infirmiere??" M-a lamurit ca era o colega infirmiera si mi-am amintit ca asa vorbeau si rezidentii spanioli despre restul personalului din Urgente.
Dar vedeti dumneavostra, cand trimit colega infirmiera dupa radiografii imi zice, fara sa ridice ochii din revista, ca asta e treaba brancardierului asa ca de multe ori ma duc eu, pentru ca brancardierul e ca doamne-doamne - nimeni nu l-a vazut, dar multi cred ca exista. Pana si seful Urgentelor, care ar fi trebuit sa puna la punct toti frecatorii de menta din Trauma, s-a dus singur la Radiologie pentru ca nici un coleg nu s-a obosit sa-i aduca un plastic.
Apoi mai sunt cei de-ai casei (nu stiu cine a fost atat de bolnav sa numeasca spitalul casa). Aici intra restul angajatilor si familiile lor. De exemplu "chelnerul" din tura de seara care-mi cere tichetul de masa, de parca ar veni cineva de acasa si si-ar pune pijama verde ca sa manance gratis mizeria lor laxativa. Gurile barfitoare spun ca atunci cand a fost internat, bucatarul a refuzat sa se atinga de mancarea spitalului. La inceput am crezut ca-i legenda locului, dar nu. Niciodata chelnerii nu stiu sa-mi raspunda la intrebari, habar n-au daca mancarea are carne sau nu, daca orezul e sarat sau ce umplutura au tortellini. Altfel stiu sa comenteze daca le cer ca in loc de friptura sa-mi puna mai multi ardei, "nu pot sa-ti pun prea multi, asta e garnitura". O minunatie de garnitura, ce sa-ti spun, ne batem pe ea in garzi. Dar cum nu gusta, n-au de unde sa stie. Iar o punatoare-in-farfurii mi-a zis cand eram anul 1 de rezidentiat ca am lipsuri in spaniola pentru ca am intrebat daca chestia aia pané e vanata sau dovleac (in loc de dovlecel, vai mie! putea sa fie si rahat pe bat)
Tot de-al casei e si soferul care a venit azinoapte la 2:45, a deschis usa de parca era la el acasa sau aducea vreun accidentat si a inchis-o brusc. Am iesit crezand c-a venit vreo ambulanta. Nu, era doar nesimtitul care-si plimba linistit cele 150 kile; mi-a spus ca s-a lovit la gamba in urma cu vreo 2-3 zile. "Si vii acum, la ora asta?", "Da, pt ca lucrez aici", "Si eu! De la 8 dimineata!". L-am vazut si i-am zis colegei sa stearga din recomandari repausul pt ca n-am de gand sa-i inlesnesc vreo scutire.

luni, 27 septembrie 2010

Pana la planul Bologna, aici era obiceiul ca toata lumea sa faca 2 ani de cursuri de doctorat. Universitatile scoteau zeci de locuri si nimeni nu ramanea pe bara. Pentru teza fiecare departament scotea vreo 2-3, dar nu stiu daca se ocupau.
Ca sa nu fiu mai prejos, m-am inscris la cursuri in 2008. In primul an am platit 1160 E si din 4 cursuri ni s-a predat unul singur; ceilalti 3 profi n-au catadicsit sa ne dea nici macar o amarata de copie xerox sau un CD sau sa puna pe internet un jaf de pdf.
In al 2lea an am platit 600 E ca sa mi se tutorizeze proiectul. A fost o profa extraordinara din spital, tot respectul.
In toamna asta am platit 100 E ca sa-l sustin. Acum ca l-am facut, l-am prezentat, am trecut examenul, trebuie sa platesc pentru o mizerie de carton care mi se cuvine.

duminică, 26 septembrie 2010

In 2008, cand m-am mutat in Spania trebuia ca-n 3 luni sa ma inregistrez ca strain si sa demonstrez ca ori vin la studii, ori am contract de munca, ori daca vreau sa stau cu burta la soare pot sa ma intretin. Mi-au facut programare la 6,5 luni dupa ce-am cerut-o, adica la 7,5 luni de cand m-am mutat. Pana atunci am avut o hartie cum ca-s in proces de legalizare a sederii.
Legea spaniola e facuta si pentru aia palizi ca mine, dar si pentru bietii "discriminati". Nu inteleg solidarizarea unora cu tiganii expulzati pentru ca, vezi doamne, astea ar fi masuri xenofobe. Recunosc, nu stiu ce zice legea franceza, dar am o banuiala ca nu difera mult de cea spaniola (o s-o caut).

sâmbătă, 25 septembrie 2010

29 S

Greva generala miercuri 29 sept. Mama lor de proletari!

Vorba lui Kirilov: "Vreau sa-i injur! [...] Vive la république!"

luni, 20 septembrie 2010

Stau in vis ca-ntr-o vitrina*

In ultima vreme locuiesc intre cele doua casti ale mp3ului. Stau cu ochii inchisi si ma deconectez de vocea care anunta statiile, de calatorii care ma ating pe genunchi cand se aseaza, de tot ce mi se intampla intre doua sfarsituri de saptamana.
In urma cu doua luni jumatate ma intorceam prima data din Lisabona. Ieri pe vremea asta ma imbarcam inca o data in avionul catre Madrid. Ma feresc sa intru in baia in care a ramas parfumul lui saptamana trecuta; evit sa-mi vad in oglinda bronzul nou de Meco.
Madridul mi-a devenit insuportabil, aglomerat, departe de orice, suprasolicitant; m-as putea muta acum in monotonia unei melodii ca intr-o uitare. Pentru ca nu mi se da voie sa uit, nici sa tac uneori, cred ca trebuie sa tac de tot, altfel mi se cer explicatii, de ce spui asta, ce vrei sa zici cu asta, n-ai sa-mi spui de ce? Mai e de lucrat, inca sunt multe de sters, dar vad ca nu mai tresar cand apare ceva cunoscut, acum stiu sa inchid ochii in sinea mea, sa-mi pun castile (tot in sinea mea) si sa nu-mi feresc picioarele cand sunt atinsa din mers.

*Andries

marți, 14 septembrie 2010

Mi-e dor de bunica-mea.

Fara nicio legatura, salutari cititorului din Rusia :)

duminică, 12 septembrie 2010

Ne-vini (3)

Am fost pe punctul (mic, mic cat un punct si instabil) de a face pace cu gazdele azi dimineata, cand intr-o cafenea se aseaza la masa de langa noi 2 tipe de pana-n 30 de ani. Eu trageam de-o cafea suportabila si ma porceam c-o tarta, el facea pe bunul vecin iberic si lua un mic-dejun spaniol. Deodata una din tipele de alaturi ne intreaba daca ne deranjeaza daca fumeaza in timp ce mancam. Ma blochez si nu raspund, el le zice ca nu si ramanem amandoi uitandu-ne in gol tamp.
Devin atenta cand una ii cere chelneritei parola de "web"; nu internet, nu red, nu "uifi". Apoi le auzim vorbind intre ele si ne trezim din visare si oricat tragem cu urechea, nu identificam nici macar familia de limbi.

joi, 9 septembrie 2010

V-am zis ca nu-i suport pe sudaci? O repet.
Sfarsit de saptamana romantic, bine planificat din august, sa n-am cursuri, nici garzi, sa nu lucreze el, sa aiba avionul orar bun si preturi suportabile. Ieri ma suna prietena fostelor colege de apartament c-o da proprietarul  afara (de vreo cateva saptamani o tot da, dar inca n-a gasit unde sa stea) si ca vrea sa vorbeasca cu proprietarul meu sa-i deschida una din camerele incuiate si neinchiriate.
Anul trecut s-au cazat aici tot felul de peruani (prieteni, familie) in mod repetat, au dormit pe saltea in camerele fetelor si un singur invitat - coreean -  in sufragerie. Acum au mititelele nevoie de spatiu, de ce sa doarma nesimtita pe canapea in casa prietenelor cand poate sa doarma in casa mea partial inchiriata? Cum situatia e maro si eu oricum n-am niciun drept pe ce nu platesc, am putut sa-i zic doar ca nu vreau sa vad pe nimeni in casa pana luni dimineata.
V-am mai zis ca-i detest pe sudaci?

sâmbătă, 4 septembrie 2010

Sectia de neurologie ma adora. Unul cate unul s-au descontactat cu/de mine in FB. Din ficati ma urasc doar cu una din venezuela, ailalti mi se pareau ok. Ma asteptam la un val de simpatie dupa ce i-am spus fostei colege de apartament ca nu o pot gazdui intr-o sambata noapte, fara sa-i dau explicatii. Dar nu aveam chef s-o vad beata cui (ar fi venit de la o nunta) si nici sa-l primesc in casa pe ratatul ei care vomase intr-o alta noapte pe hol in drum spre baie.

marți, 31 august 2010

Fosta secretara mi-a spus odata ca parca as vorbi ruseste; i-am raspuns ca am cel mult accent balcanic, daca nu ma crede ca e romanesc puro y duro.
Actuala ma intreaba azi de ce nu renunt la accent, ca e prea puternic. I-am explicat ca nu mi-l aud pentru ca am invatat limba tarziu, dar cred ca n-a sinapsat. M-a intrebat daca stau cu romani. "Nu cunosc niciunul, vorbesc romana juma de ora de 3 ori pe saptamana, cu mama. Si scriu in engleza, dar nu vorbesc ca n-am cu cine".
Am intrebat-o de ce nu se manifesta deranjata si de accentul caraibian al unui coleg; "asa e accentul de acolo", mi-a zis. M-am abtinut s-o intreb cate limbi straine vorbeste ea si daca crede ca le vorbeste bine.

Cu asta, draga Maria José, s-a terminat. N-ai decat sa te ingropi in hartii ca pe mine nu ma plateste nimeni sa te scot de sub morman. Iar pentru durerea de cap cere sfatul medicului de familie ca d-aia-l ai. Vezi tu, nici macar accentul meu nu e gratuit.

luni, 16 august 2010

Gugalul a luat-o pe aratura, dar e simpatic in felul lui tembel.
Mai intai s-a incapatanat sa-mi traduca o expresie in engleza cand ii ceream in portugheza; din romana, spaniola sau engleza, acelasi rezultat. E drept ca portughezului ii scriu in engleza, dar nu stiam ca ne tine socoteala.
Dupa care hotmailul meu in engleza i-a parut a fi in portugheza si s-a oferit sa mi-l traduca in spaniola. Imi cauta expeditorii la bastina?

marți, 10 august 2010

Esta sala de espera sin esperanza*

Mi-e groaza de fiecare data cand intru singura in cabinet. Cel mai mare rau pe care pot sa-l fac unui pacient e sa-l enervez; responsabilitatile sunt mici, n-am urgente, am timp sa caut tratamentul in carti; pot sa incurc hartiile sau sa pun vreo companie de asigurari la cheltuieli nejustificate (nu stiu ce mi s-ar intampla daca as face-o; cred insa ca-s atatia functionari de care decizia mea se poate impiedica incat as afla din timp dac-am gafat). Si cu toate ca riscurile - orice fel de riscuri - sunt minime, ma panichez cand vad sala de asteptare. 
Si urasc spitalele.
Si taraitul telefonului fix care ma trezeste in garzi ca sa vad un pacient singura. Nu stiu ce sa fac cu ala de acasa, ma scoate din minti. De la un timp ma streseaza si mobilul. 
Urasc si mirosul de mancare; de mancarica mai exact, de supica, de bacalao, de la puta tortilla de patatas.

*Joaquín Sabina

luni, 9 august 2010

In tara asta in care toata lumea vorbeste, ma vad obligata sa tac. N-am sa le dau lectii de discretie, cine sunt eu sa le dau lectii la ei acasa? As putea doar sa-i tin departe de viata mea personala daca as reusi sa nu ma mai inrosesc ridicol cand aud intrebari-cheie.
Colega R. ii numea, dupa un an aici, "virgini"; era satula sa-i asculte cum se bagau infantil in viata amoroasa a altora. Indiscretia asta nu trece cu varsta si nu simuleaza confesiunea. Nu ti se pun intrebari personale intre patru ochi, ci la micul dejun cu sectia sau la vreo cina oficiala; si poti fi sigur ca ce ai spus unuia singur va fi dezbatut mai tarziu cu toti ceilalti.

joi, 5 august 2010

Controlorii de trafic aerian ameninta cu greva fara data fixa, probabil intre 16 si 20 august. Ai mei au timp sa plece, iar eu am timp sa raman in Madrid cand ar trebui sa fiu in L., mama lor!
Ce tara sucita! Cred ca ma reapuc de suedeza :)

marți, 3 august 2010

"Es un        que valdría la pena vivirlo"; cu capul, m-a sfatuit.
AMR 17 zile.

luni, 2 august 2010

Toate tehnicile de pastrare a calmului sunt apa de ploaie cand apar ai mei. Cred ca n-o sa reusesc niciodata sa fiu alteva decat fiica scoasa din sarite de orice. Fratele meu zicea c-o sa ne intelegem mai bine cand n-o sa mai locuim impreuna. Aiurea, cand m-am mutat singura am capatat un spatiu al meu in care nu suportam sa se bage; asta in bucale. Nici in alta tara nu-s la adapost. Mi s-a parut ca am devenit mai rabdatoare cu ei cand le-am spus sa stea in vacanta la mine. Niciodata pana acum (stau singura de 6 ani) nu-i invitasem la mine; nici pe fratele meu, dar asta nu stiu sa zic de ce, nu-si baga bietul nasul nicaieri.
Nu vreau sa le explic ca asta e casa mea si vreau sa fie asa, nu altfel; nu vreau sa se simta musafiri incomozi. Dar ma scoate din sarite sa vad ca borcanul cu miere e intors, ca lamaia e pusa peste frunzele de ceai, ca lumina e uitata  aprinsa in baie. Oi fi si io dusa, nu neg, o urma de TOC oi avea, incerc sa ma temperez - chestie care ma angoaseaza si mai tare (Mireloooo!!)
Constatarea trista care se repeta anual e ca orice mi se pare ca se schimba in bine e doar o iluzie. N-am nici mai multa rabdare, nici mai multa ironie (substitutul umorului, d-asta stiu ca n-am), tot ce-am invatat aici imi e inutil, n-am crescut deloc in ultimii ani (eh, va place cuvantul? cand vorbesc despre relatiile cu ai mei mi-e imposibil sa ma vad altfel decat copilul lor, ala care trebuie sa manance suficient, sa invete bine si sa fie multumit de orice). O singura chestie desteapta am facut: am renuntat la pediatrie. Preferam sa am pacienti copii abandonati, chiar daca erau mici salbaticiuni gata sa-si casapeasca concurenta pentru o mangaiere. Acum, desi nu mai vad zilnic parinti si copii frustrati, urasc cu aceeasi pasiune relatiile dintre ei. O mare parte din prietenii mei au copii , dar nu pot sa-mi vad generatia (adica si pe mine) de cealalta parte a baricadei - a generatorilor de frustrari. D-asta mi-ar fi sila de mine daca s-ar intampla vreun accident.

PS: prietena M. are 2 fetite. Traim in tari vecine, dar n-am cunoscut-o nici pe cea mare, de 2 ani. Si nici nu ma grabesc, oricat de dor mi-e de ma-sa.
Prietena A, care nu se marita pentru ca nu vrea "sa cheme toate babele la nunta" :) tocmai a nascut. Cand era gravida si tinea secret, ii explicam ca nu-mi placea noul cartier pentru ca era de familisti si ca-l preferam pe anteriorul - de pierde-vara "asa, ca mine".

PPS: anul trecut mi se parea ca seman extrem de mult cu ai mei si incercam sa fac totul pe dos fata de cum imi venea. Anul asta m-am linistit - petrecem mai mult timp impreuna si nu mai vad asemanarile.

duminică, 25 iulie 2010

Daca aveti in format electronic "Byron la Sintra" de Ivo Andric in romana, spaniola sau engleza (fie si-n franceza), trimiteti-mi-o va rog la ****@gmail.com. Multam.

Mi-e greu, fiecare trezire e o lipsa. 

sâmbătă, 24 iulie 2010

Copenhaga si Göteborg

Copenhaga mi s-a parut chic, fara cosuri de gunoi, ingrozitor de scumpa. Danezii se uita fix si insistent in ochi, de parca ne-am cunoaste de undeva si-ar trebui sa ne salutam. Mananca jdemii de feluri de fainoase si-s obezi si leeeenti. Au cate un copil de fiecare mana, basca unul in carut si altul in burta.
Ma asteptam sa semene cu suedezii dar nu; au chelneri, te servesc, te ajuta, vorbesc cu turistu', mai o poanta, mai una alta, fara sa devina pisalogi.
Multi imigranti cu diferite nuante de bronz; romani si conlocuitori gramada.

Göteborgul e un orasel cochet, foarte verde, cu rare cosuri de gunoi, preturi suportabile. Vreo 6 restaurante vegetariene :) N-am incercat decat 2 ca ba erau in vacanta, ba erau de inspiratie indiana. Suedezii sunt tot aia de anul trecut: frumosi, tonici, n-au chelneri decat ca sa curete mesele dupa aia care nu stiu sa-si duca singuri tava si lucratori la birourile de drop-off din aeroport doar ca sa miste banda cu bagajul pentru care ti-ai imprimat  tu eticheta. La aterizarea in Göteborg am coborat din avion si-am luat-o catinel spre cladire, c-au considerat ca e putin de mers si n-au trimis autobuz. Tara lui "do it yourself" - o imensa Ikee.
Putini imigranti, cum am remarcat si-n Stockholm.

Pozele (turistice) sunt in albumul din dreapta, aici dureaza prea mult pana le incarc.

duminică, 18 iulie 2010

Cred ca a inceput cu venirea lui J.A. pe sectie; apoi a fost pisalogeala colegului R careia i-a pus capat J.A. spunand ca si el calatoreste ca mine. Am retinut explicatiile si atitudinea si-am zis in mod repetat "da" -  Alfama, Moureria, Cascais sau Meco, guma pe care am calcat-o desculta, plaja de nudisti.
Ce m-a motivat a fost perioada de valabilitate - 4-5 zile si pot sa uit sau sa nu-i mai dau importanta, vacantele oricum sunt in afara timpului. Asta am vrut, asta am capatat, na poftim, data expirarii sa ma spal cu ea pe cap.

That day when everything was a mess and everything was in place

miercuri, 14 iulie 2010

Lisabona, se zice, e buna de pus pe rana. Sa vedem Copenhaga ce stie sa faca.

sâmbătă, 10 iulie 2010

La Copenhaga e cald; slabuta consolare cand nu mai am chef de fugit.
Ma plimb bezmetica prin casa acum ca nu am niciun rost daca nu mai calc pietrele Lisabonei si nici nu-mi mai urc talpile pe picioarele lui.

Lisabona in picioarele goale

La cererea publicului, poze (prima e din Sintra, restul din Lisabona):




"Suntem mediteraneeni prin cultura, dar suntem in realitate mult mai legati de Atlantic".
Oho, nici vorba, nu esti mediteranean, nu d-ala de care am aflat eu "the hard way". Dac-ai fi fost, mi-as fi luat de mult sandalele si harta din geanta ta si mi-as fi vazut de drum. Singura intrebare personala ("cati prieteni spanioli ai?") a fost demonstrativa, nu cu adevarat personala. 
As vrea sa nu se reia discutia despre prieteni, pot oricand izbucni. Am crezut pana acum ca e vina mea, imi vedeam fost colega de apartament perfect integrata. O intrebare despre iubiti doar m-ar scoate din sarite, dar una despre prietenii spanioli pe care (nu-)i am n-as putea sa duc. 
A rezumat: "sunt deschisi pana la un punct, ies cu tine, dar nu te prezinta prietenilor". Mda, asa e, observam asta des, dar nu-i dadeam importanta. Ma deranja la N. (raspunsul meu a fost ca am 3 prieteni spanioli, dintre care 2 dinainte de a veni, N. e a 3a). N. le-a adus parintilor mei dulciuri din Toledo, mi-a dat intotdeauna sfaturi, am fost prima la serviciu in fata careia si-a facut coming-out-ul (pentru ca prietena ei era geloasa pe mine si a trebuit sa ma lamureasca), mi-a povestit cum incearca sa ramana gravide. Eu n-as fi zis asta decat unui prieten apropiat, dar da, l-as fi inclus macar o data in grupul de iesit la o bere.
Dar daca vorbesc desrpe asta de suficiente ori, dac-o intorc pe toate partile, daca gasesc pe cine sa dau vina (si nu pe mine), poate reusesc sa ma desensibilizez, sa nu mai izbucnesc. De cate ori inseamna "de suficiente ori"?


Acum am miros de portughez in par si palme si o saudade de n-o pot duce, fir`ar. Un fado vesel s-ascultam, zic.

sâmbătă, 3 iulie 2010

Orgullo Gay 2010

Inceputul a fost intens politic: partide de stanga, republicani, sindicate, comunitati autonome.







Spania juca in sferturi.



De burtosi v-am scutit. Sunt in albumul din dreapta daca tineti neaparat.
Ce lene imparateasca! Ce calcule, ce argumente, ce greva?

LE: azi metroul a lucrat la jumate, desi anuntase altceva.

joi, 1 iulie 2010

Madridul e la limita nebuniei. Deocamdata e de un absurd incredibil, amuzant, dar exista si posibilitatea  Saramago.
Ieri s-a incercat deschiderea liniei de metrou care ajunge la aeroport, cu un alai de politisti. Degeaba.
Joi si vineri - promit servicii minime, dar am mai vazut noi asta. Sambata si duminica - circulatie normala. Luni - greva pe perioada nedeterminata. Nu stiu daca incepe la 6 sau la 10 (cand au prima adunare), dar stiu unde dorm duminica noapte.
Iaca poze

marți, 29 iunie 2010

Metro Madrid anunta

"Greva de 24 de ore in zilele de 28, 29 si 30 iunie. Pentru asigurarea serviciilor minime  vor circula cel putin 50% din trenuri"

Daca n-ati facut aceeasi scoala cu postasii sau cu metroristii, poate si voua va ies 72 de ore.
50% in prima zi a fost ok. A doua zi au recalculat si le-a dat 0.
In liceu. Proful o cheama pe colega mea de banca la tabla:
- F.! Adu si temele!
- Mi-am uitat caietul acasa.
- Acasa la cine?

E raspunsul stereotip cand sunt intrebata daca dau o tura prin tara de nenumit. O fi de ingamfat, de capsunar, de Raducioiu, de ce vreti voi.

sâmbătă, 26 iunie 2010

- Anul trecut ne-am flocait cu traumatologii pentru ca aia micii ai lor nu voiau garzi de chirurgie, le voiau pe-ale noastre. Anul asta s-a intors lumea cu fundul in sus si fac chirurgii garzi de trauma; in locul nostru evident.

- Pentru ca ma asteapta vremuri prospere (salariu mai mic, garzi mai putine) si in consecinta dieta variata (linte dimineata, la pranz si seara), toata luna iulie o sa haladuiesc. Zece zile in Scandinavia sa-mi amintesc ca lumea poate fi normala. Restul la Mediterana, ca doar eu mi-am ales-o. ¡Que me quiten lo bailao!

- Ieri, in locul meu de veci - cinemateca: in stanga una ii povesteste prietenului gay cum s-a despartit de iubit. In dreapta unul ii arata gagica-sii "ganglionii" (??) de pe spate si ii spune ca crede ca are o tumora. Jalea care m-a dat afara din casa a disparut si ma simt zdravana printre atatia dilii.

- Azi Drum Parade in Madrid; joi am intrebat pe FB 16 persoane daca mergem; pana acum mi-au raspuns 4 dintre care 3 nu pot. Cu a 4a nu stiu daca am iesit vreodata, in orice caz nu in ultimii doi ani. Am o viata sociala extrem de interesanta, din ce in ce mai.

sâmbătă, 19 iunie 2010

Asta a fost congresul

joi, 17 iunie 2010




Zborul Iberia a fost un low cost scump: avion incomod, mancare pe bani.
Insula e amarata, blocurile noi sunt aruncate aiurea, cladirile vechi sunt jerpelite si inghesuite, peisajele sunt maro-cenusii cum era de asteptat pentru o insula vulcanica.
Dar oamenii sunt extraordinari de amabili, bronzati, sportivi, aratosi. Si lenti. Totusi punctuali.
Cafeaua grozava. Vremea suportabila, nici prea calda, nici prea umeda. Briza rece, valurile agresive, norii insistenti.
Am auzit mai multi colegi nemultumiti de insula, aceiasi carora anul trecut mizeria aia de oras din Castilia profunda li se parea aproape frumos.
Congresul... In fine, ca_congresul. De meci nu zic nimic, la ora aia imi dormeam siesta pe plaja.

duminică, 13 iunie 2010

Qué más da aquí o allá

Ca sa va dregeti dupa recomandarea de azinoapte, iata aici niste Serrat, fara video ca n-am gasit, dar cu versuri

No me siento extranjero en ningún lugar,
donde haya lumbre y vino tengo mi hogar.
Y para no olvidarme de lo que fui
mi patria y mi guitarra las llevo en mí,
Una es fuerte y es fiel,
la otra un papel.
Peruancele au plecat cu tot cu tirbuson, sta-le-ar in gat Lambruscoul ala care se desface  cu mana. Compensator mi-au lasat niste depresie. Aia mica o lua razna cand bea, povestea despre  narcoteroristi, despre zilele in care taica-su' a fost ostatic in ambasada Japoniei, despre cum se impuscau in Lima...
Acum beau un vin cu farame de pluta, ascult muzica romaneasca si imi tai venele in lung, fir'ar. As fi preferat un tirbuson in locul amintirilor despre Ardeal: Brasovul cu P. amandoi lulea, Sibiul cu acelasi P. - un fel de ciorba reincalzita, Brasovul cu vara-mea cand boleam de duca si ne tratam suindu-ne in tren, Clujul cu prietena A.
Orasul de bastina care devenea suportabil cu prietenul D. Si revelatiile:
- de la 18 ani cand am inteles cum batea campii Blaga cu alternanta deal - vale 
- apa rece din fantanile manastirilor din Moldova
- vara 2009 cand Stockholmul mi se parea acasa si lumina scandinava o nesfarsita zi de Sanziene

Cred c-am baut prea mult. Un cantec vesel s-ascultam.


sâmbătă, 12 iunie 2010

- Congresul national e in Canare si in timpul Mondialului. Se prevede interes maxim.
- Mexicul a scos un amarat egal, in timpul asta am mancat zacusca cu niste mexicani.
- Imi placea Slawomir Mrozek pana sa citesc ce-i de capul lui.
- Noi planuri de vacanta. Statul spaniol imi inapoiaza o buna parte din bani - cam un sfert din ce mi-a retinut.
- Au plecat gagicile. Ce liniste, ce curat, ce de spatiu! Mai ales in frigider.
- Cand stateam in cartierul de imigranti primeam scrisorile vecinului austriac tiz. Intr-o zi am gasit in casuta mea postala toate facturile si scrisorile vecinilor de pe palier. Nu-mi amintesc daca i-am lasat postasului vreun mesaj de bine. In zona in care stau acum lucreaza unul la fel de istet si constiincios. Am gasit o scrisoare de la agentia pt refugiati a ONU catre un alt tiz (sunt cativa africani in zona). Am pus-o la avizier si i-am lasat scris nesimtitului ca destinatarul nu e de pe scara mea. A luat-o si dupa vreo doua zile am gasit-o la mine. Propun un examen scris pentru postasi.

marți, 8 iunie 2010

Si la vida te da más de 5 cabrones para aguantar


Jurnal de greva:
- cand am fost pusa sa semnez ca "asigur serviciile minime" (adica nu plec din garda) am aflat ca suntem in greva
- am avut doar 2 cabrones de indurat, dar ce deliciu! Una mi-a facut o plangere dupa ce i-am zis ca nu poate veni la 10 jumate noaptea la Urgente pt ceva diagnosticat  si tratat cu 10 zile in urma, ca aia nu e urgenta. Cica poate pentru ca-si plateste asigurarile. Nos pagas una mierda, nena! Specialistii au refuzat sa-mi dea numele si i-au zis ca poate depune plangere impotriva intregii echipe. Iar mie mi-au zis sa tac chiar daca stiu ca am dreptate.
- dimineata am spart greva pentru ca specialista mea era singura care asigura "serviciile minime" si era pana peste cap
- dup-amiaza am chiulit de la miting
- ma gandesc sa-mi fac asigurare privata, aroganta aia mica si isterica era pornita impotriva mea, nu a echipei de garda
- si sa nu uitam: huo zapatero!

Si la vida te da más de 5 razones para seguir

vineri, 4 iunie 2010

Sa nu uit ca si ceilalti au voie sa dispere. Ca nici eu nu vedeam nicio solutie acolo.

miercuri, 2 iunie 2010

Nelamuriri din garda

- Ce e in capul asistentelor care ma suna in zorii zilei ca sa mangai pe crestet un pacient care n-a dormit toata noaptea?
- Ce legatura e intre radiologia de la parter si sala de mese de la subsol in care tacamurile par magneti?
- De ce, indiferent ce mancam (legume crude, mancare gatita, friptura...), toti avem diaree a doua zi?
- De ce in camera de odihna temperatura e ori sub 15º, ori peste 30º?
- Ce e in mintea ospatarului de-mi cere tichetul de masa sambata?
- De ce imping eu scaunul cu rotile, iar infirmiera imi spune unde sa asez pacientul? N-ar trebui sa fie invers? Si n-ar putea sa schimbe ea cearceaful?
- De ce infirmierul, desi se scarpina toata ziua la oua, se simte jignit cand il trimit dupa radiografii si-mi zice ca asta e treaba brancardierului?
- De ce infirmierii nu stau in zona in care se presupune ca muncesc, de trebuie sa-i strige la 3 noaptea prin megafonie?

sâmbătă, 29 mai 2010

Cei doi nouveniti (F si J.A.) sunt prea tinerei, frumusei, cu corpuri lucrate, imbracati chic si cel putin unul dintre ei - J.A. - are aceleasi gusturi cu mine*. Amandoi s-au integrat repede, dupa o saptamana si cateva pahare de vin.
J.A. zambeste cu toata fata si vrea sa se faca tuturor placut; in prima zi nu m-a interesat, in schimb nu-mi putea lua ochii de la profilul perfect, tras cu rigla, al celuilalt nou venit.
F cateodata pare obosit sau satul, parca se forteaza sa ne bage in seama sau sa accepte glumele expansivului coleg de an. La petrecere a fost intr-atat de retras fata de noi toti incat mi-a inhibat pornirile vodkolizate de bunvenit. Cand a venit sa se ia in brate cu noi ** am crezut ca-si ia la revedere.
Lui J.A. ii place sa fie in centrul atentiei, n-are inhibitii, "es un encanto" ("e fermecator" suna ca naiba) si desi imi era clar ca are doar 25 de ani, ca ne-am chiaunit si, cel mai important, ca amandurora ne plac barbatii*, nu-mi puteam lua mainile de pe el.


**spaniolii sunt pipaiciosi, mai ales la betie

sâmbătă, 22 mai 2010

Metro Madrid anunta

ca o sa asigure transportul intre Bernabeu si aeroport toata noaptea; anunta doar in spaniola.
Italienii fac galagie, incurca circulatia si din cand in cand scandeaza "va fan culo". Nemtii beau pe stradute si fac mizerie in liniste si cativa dintre ei fugaresc niste italieni, restul se uita.

joi, 20 mai 2010

Amintiri cu data fixa

Prima Remedios din "Un veac de singuratate" cara dupa ea oasele parintilor; singura prezenta care li se permitea celor nevii era saculetul cu ramasite.
N-am uitat-o pe bunica-mea, imi dau voie sa-mi amintesc de ea cand ma uit in oglinda, cand simt anumite mirosuri, cand citesc despre come ori duminica dimineata cand imi fac o cafea. Dar nu simt nevoia unei amintiri ritualice.
Azi ma suna mama sa-mi spuna ca aniversarea tatei coincide cu Mosii, cu parastastul de 7 ani al fratelui ei si cu parastasul de un an al tatalui cumnatei. Asa ca o matusa se va ocupa de coliva, iar mama de aniversare. Pana in urma cu putini ani aniversarea nepotului mai mare coincidea cu parastasele bunicii. Acum 7 ani mama a venit la aniversarea casatoriei fratelui meu direct de la spital, unde tocmai ii murise fratele.
Probabil ca o superstitie nu o lasa sa uite de comemorari; absenta fizica cere ritualuri de amintire. Cred ca un saculet ar rezolva problema, i-ar aseza pe ceilalti la masa cu viii .

sâmbătă, 15 mai 2010

Inca o data

La multi ani, Madrid!





marți, 11 mai 2010

Orasul de sticla

E prima parte din Trilogia new-yorkeza .
Auster are asupra mea acelasi efect pe care il are Murakami - imi starneste curiozitatea, desi nici stilul, nici ideile nu mi se par extraordinare. Citesc in metrou, in lift, in pauzele conversatiilor de pe internet, in general in timpii morti pentru ca nu mi se pare ca merita un timp dedicat.
Dar vad ca mi se strecoara in ganduri, ca visez mult si dens, ca atunci cand imi las mintea sa vagabondeze ajunge pe coclauri interesante.

"Estar dentro de esa música, ser atraído al círculo de sus repeticiones: quizá ése sea un lugar donde uno pueda al fin desaparecer"

(libertatea e la o aruncatura de bat)

luni, 3 mai 2010



La multi ani, Madrid!

sâmbătă, 1 mai 2010

¿Como huir cuando no quedan islas para naufragar?*

Maica-mea a avut grija sa nu-mi placa nimic prea mult. Am vrut initial sa dau la biologie, dar niciunul din familie (incluzand unchi, matusi, veri) n-a fost de acord, ca doar erau medici si nu puteam fi mai prejos. Bunica-mea bioloaga n-a avut niciun cuvant de zis, iar bunica-mea geografa a fost cea mai insistenta. Vazand ca n-am nicio sansa sa fac biologia, obosita de meditatii si vazand relaxul unei colege ce se pregatea pentru arte si ASE in acelasi timp (a ajuns economista pana la urma), m-am orientat spre pictura, sprijinita de o prietena de-a mamei, prietena care a facut ce-a facut si pana la urma s-a sinucis prea devreme. Iar eu am facut ce-am facut si-am terminat medicina. Irevocabil.
Singurul argument al mamei a fost ca artistii mor de foame si ca asta m-ar face sa-mi urasc meseria, asa ca mai bine s-o tin ca hobby. Mi-a promis ca vorbeste cu meditatorii si n-a facut-o, a boicotat subtil alegerea mea, dar asta e alta poveste. Toate crizele mele de nervi, foamea, reprosurile, depresia si tot mi s-a-ntamplat cand am picat rezidentiatul i le-am pus in carca si consider c-a platit suficient. N-a invatat nimic din asta, acum i s-a pus pata pe unul din nepoti (sau pe amandoi?) sa-l faca medic.
In fine, revenind; ideea era ca e mai bine sa nu afli adevarul despre ce iti place. In facultate eram hotarata sa plec mai la sud. Toata lumea imi propunea tari mai dezvoltate, cu traditie a imigrarii, dar eram satula de sfatuitori si m-am incapatanat sa ajung la mediterana; Madridul l-am ales pentru Sabina si l-as alege inca o data si inca o data si de cate ori as fi intrebata, chiar stiind ca nu e cel visat. In Cervantes m-au invatat ca visatul e gratis.
Acum ca stiu ca nu exista nici mos craciun, nici zana cea buna, nici tara ideala, nici "acasa", imi permit sa fac abstractie de realitate. D-asta ma plimb singura, asa vad Madridul cu ochii de proaspat imigrata. Si vagabondez si (nu) mananc ca atunci cand locuiam intr-un hostel - acum pentru ca nu ma mai tenteaza si le cunosc, atunci pentru ca nu-mi permiteam.
Ce m-ar mai invata prietenul A. acum?

*Peces de ciudad

Ne-vini (2)

Stiu ca n-au nicio vina ca suntem atat de diferiti si ca nu ma simt bine cu ei, n-au nici o vina ca ma exclud (ei pe mine sau eu de buna voie). Nu inteleg de unde furia asta impotriva lor, dar fara tinta concreta - "impotriva lor" in general - pentru ca-s tembeli, betivi si au baruri (de parca ar fi ale lor!) in care fumul e dens ca o pasta.
Si cu ce drept ma cazez in casa lor si abia ma abtin sa nu le zic ca-i nasoala?

"Noi, publicul, cu usurinta ne simtim ofensati mortal. Am ajuns sa consideram ofensa un drept fundamental. Valoram putine lucruri mai mult ca furia care, in opinia noastra, ne confera un inalt suport moral." (S. Rushdie - "Orient, Occident" - traducerea mea dupa o traducere spaniola)
Ramanem din ce in ce mai putini pentru ca ceilalti sunt din ce in ce mai multi.

miercuri, 28 aprilie 2010

Abia ma tarasc pe pista; respiratia se regleaza repede, dar imi obosesc picioarele. Nu-mi place stretchingul, rar ma incalzesc cu adevarat si inca si mai rar fac "racirea".
La castiguri mici in yoga, lungeam mult durata. Au inceput sa se simta efectele adevarate cand am injumatatit brusc sesiunea; acum una dureaza ca la inceput - 8 respiratii pe asana - dar sunt mult mai flexibila si evit contracturile.
Ma gandesc sa fac la fel si cu alergatul; in locul unor curse lungi de 4 ori pe saptamana, mai bine curse jenant de scurte de 2 ori pe zi vreo 4 zile, a 5a zi pauza, a 6a zi o cursa lunga, a 7a zi pauza. Important e sa ajung la totalul saptamanal de asta toamna. In caz ca sar un antrenament, pierderea e mai mica. Iar la distante scurte pot lucra mai bine viteza.

duminică, 25 aprilie 2010

un pic de normalitate

- cand iubita poloneza cu pantofi de papusa a prietenului basc E. imi spune ca mananca ciorba
- cand suedezul care-si termina berea pe strada arunca ambalajul la gunoi
- cand fiecare dintre noi scoate mobilul sa-si calculeze partea din nota de plata
- cand ai mei imi raspund fara sa ma intrebe de ce vreau sa stiu
- probabil c-o fi normal si sa am doruri cretine, or fi de duca, nu reale


Nu, indiferent de culoarea pielii, nu e normal sa fiu intrebata pe strada sau in supermarket daca vorbesc spaniola (de parca ei ar vorbi altceva). Nu e normal nici sa-mi spuna un pacient ca are o servitoare ("sirvienta", nu "empleada" cum zic toti) romanca. Si cu siguranta nu e normal sa ma simt prost sau ciufuta de fiecare data cand ii atrag atentia vreunei colege de apartament ca face mizerie in zonele comune.

"- A veces, cuando me levanto y me miro en el espejo, me parece estar viendo a otra persona. Si no ando con cuidado, esa persona me va a ir dejando atrás.
- ¿No sería mejor que la dejaras pasar delante? - dije.
- Entonces, habiéndome quedado atrás, ¿dónde me metería?
- Si fueran dos o tres días, podrías quedarte en mi casa. Tratándose de ti, que te has perdido tú sola, siempre serás bienvenida."
(H. Murakami - Sputnik, mi amor)

marți, 20 aprilie 2010

Poate seful, cand ne-a dat temele pentru sesiune, si-a pus in cap sa vada cine pe cine enerveaza mai tare (el pe noi sau invers); azi l-am invins. Se scorojeau peretii de plictiseala, cadeau capetele adormite, io dadeam inainte cu explorarile functionale, imi impleteam parul de nervi si constatam tardiv ca schimbasem gresit ordinea diapozitivelor.
Dupa gramada de critici facute de seful actual si de seful "onorific" si discutiile iscate de marimea literelor, lipsa pozelor (am avut grafice, ei voiau poze) si aprozodie, o multime de colegi de rang mai mic au venit sa ma linisteasca, sa ma bata pe umar, una m-a si imbratisat, "asta ni se intampla tuturor". Sensibilosi oamenii astia! Eram doar obosita, nu incurcata, nici indispusa.

In alta ordine de idei, pentru ca nu vreau sa ajung sa ma porcaiesc pe blogurile altora, spun doar aici ca-mi plac de mor comentariile barbatilor romani referitoare la conationalele care umbla cu straini.

sâmbătă, 17 aprilie 2010

sindromul raducioiu

M-am obisnuit sa nu stiu sa ma exprim, sa trebuiasca sa ma gandesc, sa ma incurc si sa renunt. Presupun ca din cauza asta nu-mi pasa cand nu reusesc sa spun in romana ce vreau. Jumatatea de ora vorbita cu mama o data la cateva zile nu-mi foloseste. Incep sa tac si-n romana, de multe ori tac si in sinea mea, desi acolo pot sa dau backspace si sa sterg greselile, doar ca mi-e lene sa reformulez.

marți, 13 aprilie 2010

Ne-vini

Cand imparteam zborurile cu compatrioti asteptam imbarcarea la alte porti ca sa nu-i aud vorbind. Acum mi se face sila de mine cand ma vad gandind in sabloanele lor imbecile, cand imi critic gazdele desi eu sunt neica nimeni din fundul balcanilor. Se spune ca asta ar fi faza a 2a a emigrarii; Rushdie vorbea in "Furia" despre ea (si-n "Versete", dar acolo o facea atat de discret incat daca n-ar fi fost vorba despre musulmani, n-as fi sesizat-o), dar n-am retinut nicio etapa ulterioara.

joi, 1 aprilie 2010

Ne-acasa

Vara pe care o simt si acum, care a dat un rost tuturor anilor care i-au urmat (singurul rost, singura motivatie), la care cu drag ma intorc cand trec poduri peste autostrazi e a lui `85. Am amintiri concrete de umplut doar cateva minute (niste poduri din Budapesta, turnul cu ceas din Praga, o vale plina de tantari, cat de amabili au fost cehii, cum ne ascundeam - eu si fratele meu - sub patura ca sa platim in campinguri pentru 2 persoane in loc de 4, un display circular din nu stiu ce oras, cred ca unul din RDG) si am senzatii de siguranta, de "totul e bine si la locul lui" de fiecare data cand inchid ochii si ascult limbi pe care nu le inteleg.

Cat mai departe, cat mai diferit.

Pana la Stockholm am avut escala in Amsterdam; primul avion a fost plin de spanioli (deja imi pareau "de-acasa") care nu intelegeau boaba din engleza stewardeselor si urcau genti si haine mari ca bagaje de mana. Am stat cu jacheta langa mine si cu geanta sub scaun pentru ca in marea migratie a tiganilor n-aveam loc sa arunc un ac. La Amsterdam ibericii s-au imprastiat prin alte zboruri si am calatorit cu blonzi poligloti, cu borsete sau valize minuscule de mana. Ascultand si neintelegand glumele in olandeza ale pilotului m-am relaxat, fara urma, fara oras de origine, fara vreo legatura intre pasaport si destinatie, gandind, citind si vorbind in lingua franca, ne-acasa, ne-musafir, nimeni, oricine. Toate erau bune si la locul lor.

sâmbătă, 27 martie 2010

Noi locuri

... de ars adrenalina.
De obicei erau fata si urechile - pana-n varf. De cand au aparut ochii astia incerti si accentul de Extremadura, simt o pleznitura pe spate.

sâmbătă, 6 martie 2010

colectionez ratati

Eu: Nu crezi ca e enervant sa aud aceleasi intrebari idioate de fiecare data cand mananc cu cineva? Eu nu comentez alegerea altora.
Domnul P: Asta-i soarta minoritarilor.


Dupa ce i-am tinut toata seara umbrela pentru ca nu stia s-o foloseasca ("in Spania nu ploua, d-aia nu stim sa mergem cu umbrela pe strada"), ajungem in sfarsit in restaurantul gol pentru care facusem cu grija rezervare.
Domnul P: Nu iese nimeni pe vremea asta din casa.
- Aiurea! Era Paseo del Prado plin de babet.
- Ei da, ies. Dar tinerii nu... Sau ma rog, astia de varsta noastra...
(cum adica sau ma rog??)


Domnul P: Petrec prea mult timp cu colega de apartament fara sa avem o relatie.
- E bine sa te intelegi cu colega de apartament (adanc :) )
- Da, dar nu e niciun interes la mijloc, nicio atractie. Adica da, ma atrage sexual (de parca m-ar fi interesat) pentru ca e frumoasa (confirm), dar atat, nu e nimic intre noi.
- Cred ca te complici.
- Crezi?
- Sigur! (din ciclul "numai prostii au certitudini" - eu am gramada)
Discutia n-a ajuns nicaieri, a repetat ca isi ignora alti prieteni pentru ca petrece prea mult timp cu ea din comoditate.


Domnul P: De ce nu citesti in romana?
- De ce sa citesc in romana?
- Din comoditate.
- Comoditatea tampeste.
(sper c-a inteles multiplele a propos-uri, am gandit-o cu multa furie, am spus-o cat am putut de politicos, dar cred ca-mi iesea fum pe nari)


Domnul P: Deci de San Jose (un weekend prelungit) nimic, pentru ca lucrezi?
(cum adica nimic? lucrez, am 2 garzi in 3 zile)
- Ihim, lucrez.


Domnul P: Am avut o prietena care lucra pentru o companie aeriana. Ne-am despartit pentru ca lucra prea mult.


Domnul P: Aveam o "prietena culturala" cu care vedeam expozitii si mergeam la concerte. Am racit-o pentru ca se uita dupa chelneri cand ieseam impreuna si ma deranja. I-am zis sa iasa singura daca vrea sa flirteze, nu cu mine.
- Singure merg doar tarfele.
- Hahaha
- Fetele merg cu prietenele la agatat (si-n timp ce ziceam asta imi aminteam cum la 10 minute dupa ce am intrat intr-o discoteca din Ibiza ne-am pierdut una de alta)
- In fine... Si-mi povestea si viata ei sexuala
(moment in care m-am strambat sau l-am intrerupt pentru ca nu ma interesa subiectul si eram satula de indiscretia spaniola sau, cum o numesc ei, "mediteraneeana")


Domnul J: Si relatiile astea au fost bune sau rele?
- Ha? Cum adica bune sau rele? (cuvintele astea le foloseam doar pentru a descrie garzi si filme, nimic altceva) Au fost utile.
(inteleg "malefica", dar nu rea. Intalnirea mea cu J. a fost cu siguranta malefica - cum ziceam, am multe certitudini :) N-am mai gandit in "rau/bun" de cand am inceput sa traiesc in alta limba in care nuantele le dau verbele cu care le folosesti - ser, estar - si pe care nu prea le stapanesc)


Mama: R, fiul V-ei, a divortat si s-a intors din Canada.
- De ce?
- Pentru ca nu si-a gasit rostul acolo.
- Ce nu si-a gasit, ma? Ce-i aia "a-si gasi rostul"?
Asta e tehnica mea de scos prostiile din capul mamei care gandeste ca toti sedentarii romani care se respecta: plecatul din tara e ca dusul dupa merele de aur; daca nu le obtii, esti un ratat.
- Ammm....eehh... Adica na, nu si-a gasit rostul.
- Adica? Nu i-a placut, n-a gasit o slujba buna, nu si-a luat casa?
- Nu s-a adaptat (mama foloseste "neadaptatul" in loc de "ratat")

Deduc de aici ca mi-e bine. Cam cat de bine poate sa-ti fie cand vezi un invalid si-ti dai seama ca esti sanatos. Mi-e un bine neutru, nespectaculos, dar cand ii vad pe altii ce probleme tembele au... Stiu ca pana in urma cu 2 ani imi doaream sa-mi inlocuiesc problemele mele balcanice cu preocuparile viitoarelor gazde ca sa pot trai linistita. Citeam autori spanioli si voiam sa am timp si dispozitie pentru nimicurile lor. Cand ii vad pe proaspetii emigrati mi se face dor de uimirea de la inceput si de speranta pe care o aveam dincolo. Vorbeam in 2009 cu prietena R. din Barcelona, ea traitoare de aproape 2 ani in tarile calde, eu de vreo 10 luni abia. Ne-am trezit ca spunem in acelasi timp ca acum ni se par prostii problemele gazdelor, ca am scapat de complexul fomistului care-si dorea sa-si poata permite griji toante. Le-am schimbat pe ale noastre cu cele locale si ne plictisim teribil :) Nu, niciuna dintre noi nu da dreptate romanasilor care scriu pe forumuri cat de plata si lipsita de provocari e viata in tarile civilizate in care toate merg struna si previzibil.
Sunt o gramada de alte maruntisuri iritante in spatele carora se ascunde marea teama ca nu pot nicaieri scapa.

luni, 1 martie 2010

Se muta amandoua mai central. Pot iarasi sa ma mint (sau sa sper) ca e altfel si ca-i bine sau are tot timpul sa fie.

duminică, 28 februarie 2010

Dupa o luna de 4 cafele/zi, se arata vreo doua saptamani de ne-alergat ca sa nu-mi vars sufletul pe pista, de infuzii, banane si iaurt pentru o gastrita care ma indoaie de durere. Astept sa vad ce-i dincolo de chiauneala si foame.

LE (6 martie) Ce citeam despre raw - energie, lipsa poftelor, vindecatul dependentei de cafea - se confirma. Da, primele zile sunt criminale, cu frisoane, foame constanta, proasta organizare a cumparaturilor, putine variante de a manca in oras; dar apoi incepe o noua viata uimitor de plina de energie (pana la agitatie).

luni, 22 februarie 2010

voluntariatul iberic

Sectia noastra a scos anul asta un ghid de profil pentru care am scris toti, n-a scapat niciunul.
Rezidentii aparem ca angajati ai spitalului, putem fi impingatori de caruturi sau caratori de plosti. Pentru participare am primit felicitari, strangeri de mana si urari de bine. Poate si un bonus la karma, dar dupa cat i-am injurat tot pe minus ies.

luni, 15 februarie 2010

Urat mi-e de fiecare data cand un prieten pleaca din Madrid.
Ieri m-am vazut cu prietena D. din Strasbourg cu care ma vedeam o data pe an cand locuiam in acelasi oras balcanic. Anul trecut prietena A. a stat vreo 5 zile in Madrid; nu concepeam sa ma despart de ea. Saptamana trecuta m-am intalnit aici cu prietena R. din Barcelona.
In aprilie ma vad (sper) in Amsterdam cu prietena O. si barba`su din SUA si cu prietena O. din Belgia. In orasul de sinistra amintire ne vedeam cam de 2 ori pe an :)
Stiu ca fiecare dintre noi a reusit sa plece unde si cum a vrut, ca fiecare are spatiul sau vital, stiu ca-n orasul de bastina nu tineam legaturi mai stranse ca acum; toate-s bune si la locul lor.



(dar uneori doare ca dracu`)

sâmbătă, 6 februarie 2010

Miercuri dimineata m-a sunat frate-meu; credeam ca s-a-ntamplat ceva cu mama si ma pregateam sa iau lovitura in plex. Cat a tras aer in piept mi-am facut calculele cu biletul de avion si zilele libere. Nu era asta, ma sunase sa-mi spuna ca vrea sa divorteze. Era, vorba gazdelor, "hecho una mierda", mai mult trist decat furios si neincrezator (sau convins de varianta lui de adevar). Nu stia cum sa-i spuna mamei si sa n-o supere; i-am amintit ca divortul in familia noastra nu e deloc iesit din comun.
Am vorbit cu mama seara, m-a intrebat daca stiu si-am tacut, habar n-avea sau asa pretindea (cred, totusi, ca a scutit-o de detalii). Incercase sa-l linisteasca pe fratele meu cu aceeasi tactica si cu multiplele exemple din anturaj, inculsiv cel propriu.
Vineri dimineata ma suna cumnata-mea. "Hecha un mierda" si ea. Ca nu vrea sa divorteze, ca nu s-a-ntamplat nimic grav, dar el n-o crede, ca-l iubeste ca pe copiii ei... Si din toata discutia n-am inteles pana la urma daca m-a sunat ca sa-mi ceara un sfat (asa mi-a zis) sau ca sa-i pun o vorba buna cand mai vorbesc cu el. Dar cine-s eu sa dau sfaturi? Ce experienta am si ce sange rece? Ce adevar cunosc?

marți, 2 februarie 2010

Anul trecut de ziua mea am vrut sa-mi cumpar "Birthday stories" - povestioare de diversi autori selectionate de Murakami. Am gasit-o mult mai tarziu si bine a fost, n-ar fi putut sub nicio forma sa ma inveseleasca.
Anul asta mi-am facut cadou "Senilitate" de Italo Svevo :) Si un Hrabal al carui titlu m-a lasat rece pana azi.

In metroul din Valencia ma fixa un negru; il lasam sa ia avans de cativa pasi, ma uitam in alta parte, ma incruntam si injuram in gand. M-a intrebat in engleza daca sunt studenta la medicina. I-am raspuns ca nu; nu m-a crezut si a insistat cu asta. I-am zis ca are partial dreptate, ca-s medic, ca nu mai sunt studenta. "Aha, deci am am vazut bine", "Ce?", "Ca ai putere de vindecare si empatie". M-am indoit de ras; as fi vrut putere de vindecare pentru mine si ai mei; iar empatia era o ironie criminala, pe vremea aia faceam garzi de urgente si ma scoteau din sarite toti tembelii care veneau aiurea noaptea la spital; cred c-aveam teancuri de plangeri in "atención al paciente".



Citesc in cafenele. Repet: citesc in cafenele. Ma duc in cafenele singura ca sa citesc. Ma mai dau si pe net uneori daca-i gratis si mobilul are suficienta baterie. Nu ma duc sa agat, chiar daca uneori ma asez cu fata spre ceilalti. Daca vreau sa nu vad nimic, stau acasa sau in vreo biblioteca.
Nu-mi place sa fiu deranjata. Nu-mi plac oamenii singuri care se baga in seama cu neinsotitii sau cu de-capul-lor. Pe o terasa de pe malul cantabric am cunoscut o doamna fermecatoare, din tata german, copilarita in Fes, traitoare in Sevilla. Am vorbit in spaniola si-n franceza, m-a invatat sa fac ceai marocan, am degustat dulciuri magrebiene, am vorbit de una, de alta, despre ea si foarte putin despre mine. Stia doar de unde am venit si nu mi-a pus intrebari, nici de ce, nici cu ce ma ocup, nici daca am familie/ prieteni aici. Mi-a dat numarul ei, dar n-am ajuns in Sevilla si oricum n-as indrazni s-o sun, era batrana ca lumea.

Intr-o cafenea din Madrid s-a asezat odata langa mine o cucoana, americana pare-mi-se. Calatoarea singura, avea copii (mari), era profa de nu stiu ce, ma intrerupea din lectura spaniola ca sa-mi vorbeasca in engleza si ma-ntreba despre mine. Ii raspundeam in putine cuvinte printre paragrafe. Si-a baut galeata de cafea repede si a plecat brusc si neasteptat (mi-am verificat geanta dup-aia). Ce m-a speriat la intalnirea asta a fost perspectiva de a ajunge si eu asa la o varsta, haladuind singura si intrand in vorba neinvitata.

In Stockholm eram entuziasmata si nevorbita. Imi placea orasul de muream si nu aveam cui sa-i zic. Australianul care ma scosese de sub podul pe care nu stiam cum sa-l trec imi facuse niscaiva conversatie (despre el, nu despre mine), dar nu fusesem in stare sa-i raspund prea multe pentru ca gandeam in continuu, si-n somn, in spaniola. Vorbeam in propozitii scurte, impiedicate, balbaite, ma frustram si ma enervam pe mine ca nu incepusem din timp din Madrid sa citesc in engleza. N-am fost in stare nici sa-i raspund la "nice to meet you", i-am mormait un "igualmente".
In penultima zi m-am dus la o cafenea italieneasca, mi-am scos cartea (pierdusem orice speranta de a vorbi cu vreun localnic) si m-am trezit cu chelnerul pe capul meu. Nu-mi plac italienii; mi se par pisalogi, prea vorbareti, prea insistenti, prea libidinosi, ingamfati; fiecare nou italian pe care il cunosc imi confirma prejudecata. Am cedat, mi-am pus semnul in carte si-am lasat-o intredeschisa. Il chema Sina si urechea mea latina nu stia daca e vreun diminutiv. Bineinteles ca mi-a pus o gramada de intrebari. Si eu, profitand de faptul ca e imigrant. Cum e suedeza? Se invata greu? (facea un master in engleza). A laudat tara ca-i civilizata si ca lucrurile merg ca unse, nu ca-n Italia sau Spania (nu mi-am scuipat in ciorba, am vorbit frumos despre gazde :D Ca-s afectuosi, ca-ti fac sederea usoara). Mi-a povestit ca sta cu unchi-su, ca nu mai vrea sa imparta casa, cati ani are, cum se zboara din sudul Europei spre Scandinavia bla bla. Si nimic din toate astea n-a fost gratis, noooo, a pus un duium de intrebari. O singura chestie nu cadra - cum de un italian se plange unui strain de tara lui. Mi-a lasat o adresa de mail care includea numele de familie. N-am intrebat nimic, am facut misto doar in gand de latinitatea lui si am cautat mai tarziu pe internet - era iranian.


Azi eram intr-o cafenea din Plaza de España - a doua mea casa (cafeneaua, nu piata). Iesisem dintr-o garda usoara, dar in care dormisem putin pentru ca jucasem ping-pong pana tarziu :) Citeam Hrabal intoarsa cu spatele la sala si cu fata spre piata. Se aseaza langa mine un individ puriu cu barba (mare minus!) Incepe tipic: cat e ceasul, "ah, e trecuta ora pe tichet?" (da, dar ca sa-l ai tre` sa cumperi ceva), de unde sunt, studiez aici... Imi povesteste c-a cunoscut 2 romani la Paris in urma cu putini ani; primul era Emil Cioran. Am cascat ochii a "Nu zau?", a completat repede ca inainte de a muri, acum vreo 3 ani (?? sau 13, tot aia). Se dusese sa-i ia un interviu si acolo l-a cunoscut si pe Eugen Ionescu (se intrece cu gluma). Cand nu-l ignoram ii raspundeam cu rasul meu cretin nervos. Mi-a zis ca-i psiholog (al doilea minus!) si m-a intrebat de ce am venit, adica de ce vreau sa ma rup din tara ailalta si ce caut.
- Multi emigreaza cautand, nu fugind.
- Da, bine, dar tu de ce ai fugit?
- De nimic, am cautat sa schimb decorul.
- Asta la nivel declarativ. Dar motivul real, intim? Uite ce carte citesti: "Anunt pentru casa in care nu mai vreau sa locuiesc"
(bai, ma lasi?)
Cand am inceput sa-i raspund rastit, mi-a arat ce citea el: "Cum sa-ti pastrezi calmul". Am revenit la rasul cretin. Am incercat sa evit toate gesturile care tradau nervozitate: jucatul cu plicul de zahar sau cu mobilul, impletitul parului, datul din picior pe sub masa.
I-am spus ca spaniolii pun intrebari indiscrete si ca se baga in viata altora. Mi-a raspuns ca e o trasatura mediteraneana (sunt pana la oua de mediterana ma-sii!). Ma felicit ca am pastrat impresiile din Stockholm pentru mine; macar atat! De fapt doar atat am pastrat pentru mine.
Pe moment ma gandeam c-o sa scriu tot aici. Acum vad ca mi s-a parut stresant, traumatic si ca nu vreau sa-mi amintesc. Au fost 2 ore, 2 cafele si 2 localuri diferite. A batut mult apa in piua cu prietenii mei si nu ma puteam gandi decat la cei din tara de nenumit, nu stiu de ce faceam abstractie de cei emigrati inaintea mea. Si cu cat ma pisa mai mult cu asta, cu atat ma simteam mai singura. Si ce-am facut? Ce-am faacuuuut?? M-a umflat plansul si m-am ridicat sa plec. A insistat sa ne mai vedem, i-am repetat ca o placa stricata sa ma lase in pace, pana m-am jenat de impartitorului-de-flyere care ne urmarea atent.